Pământul Bucuriei

Surpriza existenței este compusă dintr-un șirag infinit de iubiri. Ea vine când te aștepți cel mai puțin și e așa de plină, încât începi să percepi altfel noțiunile despre tot ce știai tu că este bucuria.

Dragi pământeni,

Vă invit să savurați o porție dintr-o experiență care mi-a schimbat viața. E proaspătă, greu de manevrat și încă se digeră. Dar dacă ce îmi scapă nu va fi spus, înseamnă că se va transforma într-un altceva, cu mult mai presus decât puterile mele. Mă știu un om normal, cu inclinație către a discerne relieful inimii – că doar el ne oferă atât de multe perspective asupra adevăratei realități. Niciodată n-am găsit că aș fi cu mai mult în fața celor respiră și nasc creații personale. Sunt și eu, un om pe niște straturi care se transformă prin ceea ce trăiesc.

DSC_0341

Dar iată că, după anumite procese inconștiente și o serie de conexiuni cu vibrațiile înconjurătoare, Universul ajunge la ușa ta și îți spune, apăsat și șoptit: „Ești iubire pentru că din iubire ai venit”. Aproape ca o mantră. Aproape ca pe o muzică a tuturor planetelor la un loc. Aproape ca moartea tuturor temerilor de a nu fi murit înainte să înțelegi misterul existenței. Și atunci, alegerea s-a făcut singură: te lași purtat de mână într- poveste pentru care cuvintele nu s-au inventat încă. Acum știi că tăcerea e cu mult mângâietoare decât a fost vreodată.

Imaginează-ți că toate astea se întâmplă într-o călătorie plănuită special de oamenii care te cunosc dincolo de suprafața epidermelor și a materialelor osoase. Te știu așa cum știe luna plină să vegheze atunci când te pierzi sub miile de frici stârnite de noapte. Și dincolo de faptul că te știu, îți dau aripi și te înalță mai sus decât credeai că poți ajunge – acolo, pe cea mai sus culme a Recunoștinței. Am cățărat-o fără hamuri și fără cenzură. Când m-am poticnit, ați fost acolo și mi-ați spus să merg mai departe. Când m-am simțit pierdută, mi-ați dat căldură, din oricât-ul vostru interior. Cum m-aș putea opri din drum când suntem împreună parte din sublima, înfricoșătoarea, profunda Configurație?

DSC_0477

Am plecat om și m-am întors cu un rucsac plin de trăire. Am schimbat mașini, rutiere, troleuri, autobuze, priviri, cuvinte, senzații, emoții, copleșiri, apusuri și revelații. Într-o fracțiune de timp, cât o eternitate. Am primit bunătatea din plin bunătatea oamenilor care își rup din timpul lor pentru a-ți duce drumul până la capăt. Am văzut ce înseamnă respectul față de turiști și oaspeți în Moldova. Am trăit sentimentul de rai în parcul de unde, cu adevărat, izvorăște viața. Am trăit frica de a-mi lua rămas bun și de a înțelege tot ce mi se întâmplă. Am stat în fața focului, în timp ce stelele se dezlănțuiau pe cer. Am adulmecat cel mai frumos apus de lună plină, când pământul părea că e împărțit în două lumi. Am băut apă de la fântână, ca să-mi reamintesc cine sunt.

DSC_0510

 

Asta datorită vouă, celor care mi-ați făcut un leagăn de iubire chiar de ziua mea. Iar eu, am fost una cu el, prin acest miracol fascinant din două silabe: via-ța.

 

 

 

Published in: on 14 Aprilie 2017 at 11:48 am  Lasă un comentariu  

Îți scriu iar

A mai trecut un an de respirații strănutate și vise permutate. Te-am lăsat în mine ca într-o bibliotecă, însă știu mereu că dacă ai fi fost aici, te-aș fi urmărit în fiecare zi. Aș fi devenit investigatoare profesionistă și mi-aș fi scris obsesiile despre tine pe capete de șervețele. Însă dacă aș fi fost pasăre, te-aș fi trezit prelung cu cântece șoptite, la geam.

Știi că noi putem să ne exprimăm mirarea de a fi prin poeziile tale? Știi că te citim prin baruri și încă încercăm să te descoasem? Știi că lumea te cântă, te absoarbe și te iubește?

Iartă-mă că anul ăsta îți scriu atât de puțin. ,,Domnii cenușii” s-au cam instalat și ne fură timpul.  Însă noi cutreierăm străzi și coridoare ca să-i înfruntăm și să ne păstrăm dreptul de dragoste și libertate.

Cu ochii în nori și gânduri spre tine.

Lui N.S.

Published in: on 31 Martie 2015 at 7:09 am  Lasă un comentariu  

De când nu te-am mai dezvelit…

Azi m-am trezit cu gândul că e azi și că eu reprezint suma stărilor pe care vreau să le proiectez. Azi e o luciditate doborâtoare dinspre mine care mă face să râd. Azi mi se pare că pe fiecare om pe care l-am întâlnit îl voi chema cândva într-o comunitate în care vom face lucruri mărețe. Azi e ziua când mi-am dat seama că bunicii noștri au niște povești pe care trebuie neapărat să le dăm mai departe.
Toate astea s-au ivit pe fundalul fulgilor mari care m-au făcut să tresar și să-mi amintesc cât de mult ne adună căldura în vremuri friguroase și cât de multă lumină îți pot crește oamenii în tine. Vreau să cred că nu e doar o stare de moment pentru că acum ne-am dat seama că avem nevoie de Bine și de Frumos. Îl căutăm, aproape îl cerșim în jurul nostru. Brutal sau nefiresc, stângaci sau bâlbâit, dar o facem. Și atunci când vine de nicăieri ni se înțepenește mintea și ni se pare că ni s-a părut, dar gândul se înmoaie și se lasă hipnotizat până în largul inimii. Acolo ne întrebăm cum mai putem face un pic de bine și, uite așa, mai ieșim la câte un protest, mai dăm câte un zâmbet pe stradă și mai împărțim din ceaiurile crescute cu dragoste și împătimiților și neîmpătimiților. Pentru că știm că dacă nu facem asta atunci, o să ne ducă iar frica de urechi și o să se mai amâne, puțin din puțin, viața.
Până la urmă, cât de greu e să ne imaginăm că putem să vindem și liniște la radio și televiziune? La ora 5 să fie reportaje din satele de munte, unde lumea să vorbească despre liniște. Sau jurnaliștii să meargă prin grădinițe unde copiii să spună la microfon povestea lor despre Pace. Sau să facă emisiuni în direct cu plimbări prin păduri nestrăbătute din lume. Ah, și pe toate le putem face!
Azi am scos un picior de suflet de sub plapumă.

Mâine mă înscriu la dezvelirea tuturor sufletelor.                                                     DSC_0429

Published in: on 24 Noiembrie 2014 at 8:09 pm  Lasă un comentariu  

Cretinătăți de după printat licența.

M-am născut să cânt, să țip și să tac. Și totuși nu cred că ai vrea să mă auzi tăcând, nici mie nu-mi place să iau monștrii de gât și să-i învârt prin propria-mi trecere. Dar dacă se întâmplă, fă bine și ia niște liniște de undeva și dă-mi un pic, numai un pic din ea. Am să îngenunchez în fața ei și am să-i urmăresc fiecare respirație, ca apoi să ți-o las ție pe toată, să faci tu ce vrei cu ea.

Că doar știi cum sunt și încotro mă îndrept. ImageSe prea poate să ocolim goluri în aceeași direcție. La fel cum se poate să facem Prea multă fericire, dar în alt sistem de coincidențe. Dacă mă mai întreb mult, se strică jocul de păpuși și de fotografii frumos înșirate. Dacă nu mă mai întreb deloc, devin o pătură care își odihnește sufletul într-o iarbă necosită. Și cine știe cum ar trebui să fie? ( Coerența vine din inversiuni sufletești care se colapsează și se refac la nesfârșit; însă din nou, eu m-am bucurat de strălucirea asta mată și nespus de imperfectă). Mai vine câte un semn din altă lume și atunci știi că te-ai urcat în trenurile care trebuie și ai așteptat, cu fascinație, mintea care să te împovăreze cu o lungă și frumoasă agonie…Eii daa, eii da!

Cretin să fii, minte să ai. Nebun să fii, atenție să nu ai.

Published in: on 20 Iunie 2014 at 11:07 pm  Lasă un comentariu  

Opțiuni, dulci opțiuni

M-am uitat eu mai bine la pauza asta pe care am făcut aici și egoul meu s-a supărat, s-a învârtit rostogolit de două ori și a zis să verse vreo câteva vorbe de duh. Nu îmi convine să am impresia că timpul de sub tălpile mele fuge ca un hoț de cai, luând cu el toți ochii pe care aș vrea să-i văd, munții în care aș vrea să stau, orașele cele mai obscure pe care aș vrea să le vizitez. Mai mult, argumentat vorbind, aș prefera să-mi fac temele cu liniște și cu răbdare, nu cu un bici care despică orice formă entuziasm. Astea toate, le pun într-o paranteză pe care am vomitat-o ca să mi se golească stomaculmetaforicderăutate.

M-am amenajat hidrotehnic în seara asta pe o bucată de ananas care mă plimbă un picuț prin Brazilia, unde am de gând să-mi fac cercei din fructe uscate și să dansez cu ochii închiși fără să mă împiedic. Uite, mie îmi place să împart lucrurile astea pentru că mi se par ca niște strănuturi din dragoste. Și doar doar se crapă vremea și ne înghite pe toți și eu nu apuc să vă mai spun ce-mi mai scrijelesc unghiile mințitoare! Ce stare e în cercul ăsta care dansează și se mărește în jurul meu. Ce mai umbre din oameni care au rămas. Cât de mult îți poți scărpina maxilarele de zâmbet? Cât de tare vrei să fii liber?

Îmi despart emisferele de pietre și adun o găleată de apă din cele mai adânci acvifere sufletești ca să putem clădi ceva cu ea. Un pic de castel de nisip, un pic de ploaie de primăvară, un pic de evaporare și aer proaspăt, mai multă hidratare a rădăcinilor . Să ne luăm de mână și să desenăm cu forma lor tot ce vrem să ținem aproape. Să mergem mai departe de mașinile de spălat și de creierii îmbâcsiți. Să mai împletim niște încredere, dragii mei, că vin vremuri în care o s-o gustăm câte puțin ca să n-o epuizăm.

 

                                       Da, nu e opțional să ne luptăm cu timpul, însă e opțional obligatoriu să fim fericiți.

Published in: on 6 Martie 2014 at 8:28 pm  Lasă un comentariu  

Răzbirea de după ora unsprezece

Mă doare o geantă de papuci care n-au umblat destul prin mine, coborând spre tine și savurând munții din mijlocul nostru. Apoi, după atâta osteneală, mă opresc din facerea genților și poposesc  pe umerii tăi care aproape că nu mai știu cum arată. Și partea din spatele tău care te gâdilă când răsuflu pe ea mă mai cheamă din când în când și mă transform într-un câine pedepsit, care nu a ieșit niciodată din apartamentul viselor celor patru pereți. Mărinimia formelor mă plimbă ca o barcă care-și plimbă legănatul prin sfârșituri de lume. Mai văd câte o poezie și mă conformez cu faptul că ceilalți cuprind tot Universul și pentru mine. Însă sunt invidioasă că ce storc eu nu naște copaci trainici și plin de poveste. Așa că uite, mai închid lumina în camera minții și mai folosesc câte o stare fosforescentă ca să-mi conduc cuvintele dincolo de holul cu lucruri nebănuite- dincolo, unde viața mea își arată buricul întins confortabil într-o canapea plină ochi cu tot ce-i mai liniștit pe lumea asta. Și ai zice, bine dom”le, dar buricele adună multe scame de-a lungul timpului- însă asta e o altă istorie, cu mult mai plină de haine și călătorii. Eu vreau doar o poveste dezbrăcată, care se desface ca prima clementină din anul ăsta pe care o mănânci cu poftă înmiită. Așa… Și eu la ce mă gândesc când mă paște liniștea? Păi  mă gândesc  la tine. La tine când scoți baloane de săpun pe balcon și ești nespus de concentrat cu plutirea lor. Cu tine, când stăm tolăniți pe diagonală într-un pat imens și citim din două lumi paralele- însă suntem amândoi, acolo. Spre tine, când aici ninge și știu cât de  fericit vei fi când valul de minunății de gheață va ajunge la  tine. Prin tine, când îmi dau seama că pot fi mult mai puțin ipohondră și mult mai mult neplângăcioasă. Din tine, fragmente pe care le citesc hohotind ba în plâns, ba în râs. Despre tine, când îmi vine dorul de ducă vorbesc și mă sfătuiesc să învăț odată teleportarea asta nenorocită. Pe tine, dacă vreau să îmbrac cuvinte mari folosite de îndrăgostiții universali. Însă vezi tu, nu știu zău dacă liniștea asta e sănătoasă. Căci fără tine lucrurile se împart între nimicuri și alte nimicuri. Iar cu tine știu că mi-e bine să-mi fac cuib în orice aberație din asta mai mult sau mai puțin stupidă. Cred că de asta toate urările mele din ultima vreme spun ceva de liniște- boala asta în care ne dăm seama deodată că pentru asta am construit, am chemat și am sfidat atâtea realități. Pentru că liniștea e iubire.

( Dada,contrazicerisuntdestule,însădacăjupuimtoatemăgăriile,totaiciajungem,oricumamîncerca)

Published in: on 9 Decembrie 2013 at 10:06 pm  Lasă un comentariu  

Plângere urgentă pentru traficanții de baxuri

Către Direcția specializată în servicii meteorologice

Subsemnata aiurezcuvocetare, domiciliată într-un pat care mă ține captivă, strada Viselor, etajul Norilor, scara Tututor Posibilităților, declar pe propria răspundere că astăzi, în intervalul orar 9:00-10:00, 300.000 de baxuri cu soare au dispărut în urma traficului cu voie bună. În urma cercetărilor pe care mi le-am permis să le efectuez datorită implicării emoționale și subconștiente (!) în acest conflict de interese mai mic decât cele mondene, am fost informată că sechestrul acestor mărfuri a fost realizat în urma traficului cu voie bună din centrul orașului.

Aș dori, dacă îmi permiteți, să vă argumentez insistența mea asupra acestui caz. În primul rând, la nivel estetic și psihologic vă rog să recunoașteți impactul pozitiv al soarelui asupra fețelor vietăților care, din cauza diversiunii create de anvergura ploii, s-au ascuns sub pături, după uși și în alte ascunzători. Recunosc, am avut și eu de suferit în urma acestei întâmplări covârșitoare, dar consider că e momentul să începem  protestul pentru recuperarea individualității date în urmărire generală. În al doilea rând, aș dori să subliniez câteva dintre efectele secundare create de aceste descărcări precipitaționale: păr ciufulit și cumplit de încăpățânat, ochi nemulțumiți de lumina gri care refuză să citească, papuci deosebit de uzi, sechestrați la particuralitatea domicilienească tânjimpegeamsrl.

Nu vreau să devin obositoare cu insistența asta în detalii obscure, dar în numele Comunității iubitoare de soare tomnatec, vă rog să acordați atenția cuvenită acestui act oficial, să mai lăsați din orgoliile politice la o parte și să ne spuneți ce rămâne de făcut.

Data:                                                                                                                                                                Semnătura:

Într-o vineri în care în timp ce-mi termin plângerea,

apare și soarele!ha!                                                                                                                 ieeșiimlaaplimbaree

Published in: on 13 Septembrie 2013 at 11:30 am  Lasă un comentariu  

Impovestibil

Se întâmplă, deodată, să rămâi fără introducere și atunci realizezi că nu mai ai nevoie să explici. Nici măcar nu trebuie. E doar o experiență microscopică unde ți se măresc ideile din fiecare puls și timpul se face că devine un labirint pe care tu îl desenezi la infinit. Apoi îți dai seama că până și sprâncenele se gânguresc între ele ca pe o barcă legănată și orice stratosferă conține miliarde de alte mici stratosfere- așa ca un șir de bătăi de aripi care nu se opresc niciodată. Nu ai introducere și totuși nu te poți opri, pentru că toate fenomenele ți se așează în palmă și tu stai ,cu pupila încremenită, gustând conștient din propria-ți creație.

Asta se întâmplă când adormi mintea și o transformi într-o plimbare prin niște ochelari de soare simpatici.

Published in: on 23 Aprilie 2013 at 6:23 pm  Lasă un comentariu  

Nescrisoare pentru etajele superioare

                                     Dragă zburătoare,

Astăzi îmi propun iar să-mi imaginez cum te urcai tu călare pe cuvinte și te duceai în lumea ta -a celor care nu calcă niciodată pe pământ și nu respiră aer. Nu înțeleg de ce mă refer la trecut, poate și acuma stai cocoțat mai sus de etajul III și tragi dintr-o țigară de foi ca din propria-ți viață, împletind bluze deocheate sau de dragoste pentru nori, din necuvinte. Încep să mă gândesc serios că scrumul pe care-l mai scuturi din când în când peste noi e o  ispită. Ne chemi la o poveste promptă cu hazuri boeme, dar schimbi ora, ca un escroc atemporal care ești! 

Ce vrei să-ți dăm azi cadou? Unde vrei să ne plimbăm? Îmi place c-ai simplificat ipotezele și nu mai trebuie să te caut la capătul lumii, numai te rog, mai mișcă-te puțin din loc că ne-ai mâncat toți sorii; lasă-l numai pe cel pământean să ne sensibilizeze căile solare, oricum ție ți-e de prisos. Ah, când te mai împiedici  de minte dă-mi un semnal să știu c-ai rămas și tu fără cuvinte și imediat inventăm o poțiune care să creeze gândurilor mâncărimi și să se autodezbrace, până ajung la piele – pielea liniștii,desigur. 

Dar hai să-ți mai povestesc ce s-a mai întâmplat de când ai început să împletești emoții aburcat cine  știe unde. În Bistrița s-au descoperit garduri cu riduri frumoase de la ierni încăpățânate ca asta și s-au conservat niște case pentru iubitorii de hamacuri, Am fost și ,,la capitală” să mă interesez un pic de tine și am călcat pe unde ai călcat și tu în tinerețea ta de înger blond (asta înseamnă că fără să vreau urmele tale geologice de pantof s-au salutat respectuos cu ale mele denivelări de bocanc) .Mai spre estul țării s-au conservat în cutii cu eternități niște fapte frumoase și am auzit că ai un fan foarte înrăit care te recită peste tot; acasă s-au făcut renovări sufletești serioase atunci când tinerii liceeni te-au descoperit, mirarea crescându-le proporțional cu stupefianta și bolnava ta creație. Nici centrul țării nu se lasă moale, dar nu ai nevoie să știi că planetele se învârt în jurul tău. Un nene critic spune că poezia ți s-a mâncat cu viața, că  te-ai consumat mult cu/prin ea; te rog eu spune-le că tu stai mai sus de etajul III și încă faci ce vrei cu versurile din tine!

Nu termin nimic pentru că nicicând nu am început. Mai vreau doar să știi că dopurile sufletești nu sunt altceva decât niște balene de sidef care ies din adânc de sine și împrăștie spre țărm microuniversuri de trăiri în sincron. Mă înclin, poezitând.

                                                                                                 

Image

Published in: on 31 Martie 2013 at 9:46 am  Lasă un comentariu  

Din mijlocul patului, drumurilor, sesiunii, ochelarilor, fericirii

Se vorbește  mult la telefon în perioada asta – pe holuri,  în baie, în fumoare, cu picioarele pe pereți, pe alte planete, cu dor nebun, cu liniște în glas, dintr-un borcan obosit, pițigăiat ,direct în adâncimile timpanului. Asta mă face să cred că lumea e ancorată mereu în alte lumi și că își vede prezentul ca pe o posibilă experiență apocaliptică. Sentimentul ăsta nu poate decât să mă bucure și să-mi insufle o stare de zăpadă care se dă cu sania peste noi, ăștia mici care o sorbim de la geamuri.

Sunt aproape sigură că mi s-au schimbat și vocile de când nu m-am mai întins la aiurit în bolul ăsta cu pești imaginari. Tendințele au fost, în schimb, înălțătoare și le-am pus cu lipici pe tărâmurile reale, care au devenit mai imaginare și mai frumoase ca niciodată. Cefacelipiciul*ăstadinom. Și în acest context care pare pare fără noimă și totuși cu o grămadă uriașă de Sens, am întâlnit pisici, mi-am amputat metaforic o mână, am vizitat o groază de locuri  geniale (și n-am plătit nimica, băi!), mi-am stârnit idei, mi s-au vindecat răceli de la distanță și multe alte minunății care par desprinse dintr- Un veac de singurătate. Și crede-mă pe cuvânt, toate astea sunt pipăibile, de strâns și de refăcut la nesfârșit !Amuitatsămenționezcătoateasteaseîntâmplădeseoricândbeculsestingedeodată,aprinzândusenumaicândvreael-deodată. E frumoasă sesiunea, domnu-le! (Primitul de bobârnace dacă vorbești în timpul studiul intens din 314. Competiție cu vin pentru pusa la colț cu media cea mai mică. ,, Cum băi să învăț eu aberațiile astea?” . ,, Hai să facem și noi o ciorbă”. ,,Eu o sa dorm. Numai un pic”)

De fapt, să nu uităm pentru ce am reapărut aici. Alina care dansează mi-a dat un bilețel din ăsta care nu se mai termină să-l completez cu dorințe, treișpe la număr. Iată, așadar, ce vreau eu:

* o cameră plină vârf cu fluturi desenați, care să pară la fel de reali ca în videoclipul de la Sigur Ros;

* vreau ca scrisoarea pentru viitor din viitor să se scrie frumos și singură;

* un manager care să mă alimenteze zilnic cu jeleuri și alte nimicuri dulci ale vieții și tot el să-mi amintească de programările mele la dentist;

*un bec care nu se mai stinge ca în filme numai în sesiune; în restul timpului nu mă deranjează;

* să găsesc un site cu marea în direct, la fel ca cel cu ploaia direct în subsolurile minții;

* să pot să le explic oamenilor de ce plictiseala nu există;

* să facem un puzzle gigantic în pijamale;

* să combinăm ceaiuri și mâncăruri ciudate;

*  să nu ne săturăm de creat Orice-uri;

* să nu ne mai aruncăm deșeurile de toate felurile (dar mai ales, cele sufletești) pe gardurile altora;

*să mă lăfăi în citit- în trenuri și pe orice scaun/pat/iarbă din lumea asta;

(Numai douăă mai aam!)

* să o văd pe Alina dansând de ziua ei (fără să-și rupă vreun picior tura asta!)- și nu numai!

* să conștientizeze toată lumea că fericirea e chiar inepuizabilă și că putem să mușcăm din ea cu toată încrederea!

Zâmbete pentru fruntea, lateralele și toate colțurile gândurilor calde!

(lipici*= un lipic,doi lipici (substantivofantastic,fără gen); brațe de Univers care urmăresc inert bărcile imaginației, fără a ști că ele provin din același corp de poveste; substanță indestructibilă cu elemente încă inexplicabile; Orice.)

Published in: on 25 Ianuarie 2013 at 10:45 am  Lasă un comentariu